Lissa
di Pasquale Salvatore
La lissa chi mi smancia, o amica duci,
è vermu vilinusu e senza paci.
Rùsica notti e gghiornu, e m’arriduci
vacanti, com’a certi bucalaci.
Strinciu li denti pi non fari vuci;
cu tantu friddu, non dumannu braci:
campu a lu scuru: non ni vogghiu luci;
vardu a cu’ vola, e iò restu ramaci.
Cc’è quannu m’addumannu: iò chi fici
pi sòffriri sta pena chi mi coci?
pirchì non cercu d’éssiri filici?
Ma chì! Li ciuri li struncò la fôci
spirìu lu suli; lu celu è di pici:
sulu cc’è lissa, lissa chi mi scoci.