Nùvula e Nuvulina
na bedda matina
vulannu supra mari
si mìsinu a parrari.
A matri bracca bracca
era ngravidata d’acqua;
u stissu era a fìgghia
e facìunu parìgghia
Vaddannu a campagna
viddògnula e siccagna:
“Iò nnàffiu a pratulina “
dicìa Nuvulina;
“È ciuri i primavera
chi tremulìa câ sfera”.
“Tu non nnaffi nenti:
pìgghia i me nzignamenti”
dicìa so matri saggia
“si no u celu s’arràggia”.
Nùvula ntô vulari
cci mmustràu a Ntinnammari:
“A vidi dda vallata?
È cosa ntrisurata;
a natura è sabbàggia,
ma sempri, sempri saggia”.
Nuvulina parò nzistìa:
a matri era in mustrìa;
avìa u ciatu â bucca,
llagnusa comu cucca.
E poi fu luna china
e l’unna era aggintina,
e l’àbbiri assunnati
ciuciuliàunu biati.
Non c’era bava i ventu
pi tuttu u fimmamentu.
Tra stiddi e chiaranzani
Nuvola cci desi a mani.
E pi tutta a nuttata
chi cosa i passiata!
Dapoi na schizziata
e muddàru ndilicata.
E poi quannu bbriscìu
s’inchinàru a Diu.
Nuvola e Nuvolina
Nuvola e Nuvolina / una bella mattina / volando sopra mare / si misero a parlare. // La madre quatta quatta / era pregna d’acqua; / ugualmente la figlia / e facevano pariglia. // Guardando la campagna / verdognola e seccagna: / “Io annaffio la pratolina” / diceva Nuvolina; // “È fiore di primavera / che trema con la sfera”. // “ Tu non annaffi nulla: / prendi i miei insegnamenti” // diceva la madre saggia / “ altrimenti il cielo s’arrabbia”. / Nuvola nel volare / le mostrò Dinnammare: // “ La vedi quella vallata? / È cosa preziosa; / la natura è selvaggia, / ma sempre, sempre saggia”.
Nuvolina però insisteva: / la madre era malinconica: / aveva il fiato alla bocca, / lagnosa come civetta. // E poi fu luna piena / e l’onda era argentina, / e gli alberi assonnati / mormoravano beati. // Non c’era alito
di vento / per tutto il firmamento. / Tra stelle e pleniluni. / Nuvola le diede la mano. // E per tutta la notte / che passeggiata! / Poi una pioggerella e mollarono delicatamente. // E poi quando albeggiò / s’inchinarono a Dio.