Cammarotu

Sti me’ ricordi vogghiu ‘ncuminciari

c’un vecchiu stranu e di sulenni aspettu:

p’i strati si vidia caminari

‘na canna in manu e supra un fazzulettu.

 

Quannu lu suli ‘ncelu cchiù splinnia,

‘stu vecchiu si firmava e lu vardava:

“Parru cu ttia, Suli” cci dicia…

senza calari l’occhi e raggiunava.

 

La genti c’u vidia, cummintava:

“Oh! comu varda ‘u Suli, ranni Diu!”…

e iddu ci ridia e tistiava

comu pi’ diri: privilegiu miu!

 

Quannu ‘a pipa fidili si stutava

o’ primu cristianu chi ‘mbattia

cu tutta sirità ci dumannava:

“Me’ jenniru…n’accenni in curtisia?”

 

Pirò si si vidia scuncicatu

mittia da parti li paroli fini

e a tutti schummigghiava lu casatu

chiamannuli figghiazzi di parrini.

 

“Mi chiamunu curnutu li curnuti,

- iddu dicia – ma prestu finirà:

vecchi, figghioli, orbi, immaruti

Cammarotu c’u suli ‘i brucirà”.

 

Leopoldo Siricio