Mammuzza mia

Mammuzza mia, quannu mi lassasti

avia sett’anni appena e non capìa

lu bruttu jornu chinu di cuntrasti

senza cchiù suli chi pi’ mia briscia.

 

Mi dissiru: - To’ matri ora veni,

non chianciri pi’ pocu ti lassau; -

di tannu ‘numinciaru li me’ peni

di quannu me’ matruzza non turnau.

 

E comu n’arbureddu iò criscìa

all’umbra di la me’ ‘rannii svintura

non c’era nuddu chi pinzava a mia

comu un spirdutu ‘nta ‘na gran chianura.

 

Ma di lu celu un anciulu vigghiava

supra di mia e cu pirsiviranza,

‘u scuru d’a me’ vita illuminava

cu paroli di fidi e di spiranza!

 

E la prisenza soi mi cunsulava!...

Quannu ‘nte notti st’anciulu vinìa

‘ntra li so’ brazza iò m’addurmintava

a ‘ddi palori duci chi dicìa:

 

“Dormi amuruzzu miu tu si’ a me’luci”

Mi m’addurmisciu iddu mi cantava…

Quant’era armuniusa la so’ vuci…

A chidda di me’ matri assimigghiava.

 

Passau lu tempu, e quantu nn’ha passatu…

Mi fici vecchiu e penzu sempri a tia;

e lu me’ cori no, non t’ha scurdatu…

non t’ha scurdatu no, mammuzza mia!

 

Leopoldo Siricio