Siccomu di ‘stu lustru l’umbra sugnu,
l’umili me’ salutu a tutti dugnu
e ‘u vogghiu dari cù me’ cori ‘n manu
parrannuvi ‘n dialettu sicilianu,
‘a lingua di li nostri antichi patri,
‘unni i palori, comu latti ‘i matri,
foru tesoru ‘i tantu ‘nzignamentu
e chi ora si pidderu all’acqua e ò ventu.
Pì prima cosa, vogghiu ringraziari
pì ‘ll’invitu chi mi vulistu fari
e pì ‘ll’onuri chi vui dastu a mia
di ‘stari ‘n tanta illustri cumpagnia.
Sugnu ‘na goccia di ‘stu riccu mari,
perciò mi scantu quasi di parrari.
Ccà ci su’ artisti ‘i pinna e, povireddhu,
iò, fora ‘i sta reggia, paru ‘n’aceddhu
senza nidu, ‘ittatu a’ la campìa
e ‘i tantu ‘n tantu, trovu pì la via,
‘na para ‘i muddhichi e muddhicheddi
e mi’ddubbu cù’sti muzzicuneddhi.
Ora chi lu proemiu è beddhu e fattu,
spremu la menti e ‘a testa, tantu battu,
pì parrari, accussì comu iò sentu,
di Ninu Ferraù, ed ora tentu!
Essennu nenti, iò, ammenzu a tanti,
aiutu cercu ò Sommu Patri Danti.
C’u sapi, s’iddhu, c’a so’ ranni testa,
m’aiuta e un pocu ‘i versi soi, m’impresta!
E d’accussì, a’ ‘ssira, ci parrai,
a mani giunti e forti ‘u supplicai:
“O Tu chi stai pì ‘ffinta ‘n Santa Cruci,
dacci ‘na picca ‘i lustru a la me’ ‘bbuci!”
E ci cuntai ‘ddhu ‘gghiommuru c’avìa
pì scriviri pì Ninu, ‘sta puisia.
Mi cumparìu ‘n tutta ‘a so pissuna
e iò ‘lluccai, pì ‘ddha gran futtuna
E pusannu i so mani ‘nta curuna,
tuccau ‘ddhi fogghi ‘i lauru, a una a una:
“MISCHIAR LA LINGUA MIA AL TUO DIALETTO,
T’OFFRE UN PARLARE LUSINGHIERO E SCHIETTO.
ABBI, PERCIO’, LA MIA APPROVAZIONE
E PREPARA COSI’ LA TUA CONCIONE!”
E chi foru gileppu i so’ palori!
Struggheru tutti i ruppa dù me’ cori!
“O MUSE, O ALTO INGEGNO, OR M’AIUTATE”
a fari certi rime combaciate
‘n modu c’u discussu po’ filari
e di Ninu putìri, iò, parrari.
“AMOR CHE NELLA MENTE MI RAGIONA”
certu chi fici, ‘na gran cosa bona,
si un pocu ‘i versi ‘n prestitu mi pigghiu
e i mettu a bagnu ‘nta ‘stu sammurigghiu.
“E COME GLI STORNEI NE PORTAN L’ALI”
chiddhu chi scrissi Ninu, assai vali,
picchi nasci di ‘ll’animu scavatu
e ‘u so linguaggiu teni sullivatu.
“AMOR, CHE A NULLO AMATO AMOR PERDONA”
videmu ‘st’autra rima comu sona,
e si non sona, è signu ch’è stunata
e peddu puru ‘sta gran faticata.
Fu gran saggista, criticu e maestru
e li sò versi foru ricchi d’estru.
E fu professionista ‘i fidi e arti
ma s’a facìa ristannu sempri ‘i parti.
“SI, COME NAVE PINTA DA BUON TEMPO”
di fari puisia era cuntento
e li sò versi li liggèru ‘n tanti
ed ebbi un saccu ‘i premi interessanti.
“VIRTU’ DEL CIEL MI MOSSE, E CON LEI VEGNO”
‘nta sò puisia misi tantu ingegno.
Puru i giunnali, d’iddhu ‘nni parraru,
p’u versu ch’iddhu avia accussì raru.
“IL SOL MONTAVA IN SU’ CON QUELLE STELLE”
e ‘a puisia soi fici faville.
Su già trent’anni, e pari aieri
quann’ebbi i primi guai tantu serii
e, tempu ‘n’annu, Ninu si ‘nn’annau,
ma suli non ristammuu, e ‘nni lassau
palori a ciumi, di pueta raru
troppu modestu sì, ma a nui caru.
Scrivìu di tutti e a tutti desi ‘ntisa
e ‘a so’ puisia, sincera, assai pisa
e china d’amuri, ‘mpegnu e sentimentu,
‘nn’a lassa, comu eternu testamentu!
Filippo Panarello